Purtătorul de cuvânt al Inspectoratului pentru Situații de Urgență „Suceava”, Alin Găleată, a postat pe Facebook un mesaj emoționant pentru toți cei aflați în linia întâi în lupta cu COVID 19.
„A trecut o lună . . .
Mai bine de o lună, de când toți ochii sunt ațintiți spre Bucovina… Unii cu îngrijorare, alții certători… Apropo de cei din urmă, m-au durut multe exprimări publice din tot acest timp, care au căutat doar vinovați, fără să ofere soluții, pentru ce s-a întâmplat în Suceava. Am stat cu toții cu capul plecat, la primire, și rareori am mai avut câte o zvâcnire, de orgoliu, dar care nu a contat prea mult. Bucovina a fost transformată în polul rușinii, aproape peste noapte, de voci anxioase, care vor rămâne în timp fără ecou…
Însă, nu a fost vreme de răspuns acuzelor retorice… Trebuia să facem funcțional un spital rămas fără cadre medicale, fără sistem. Un sistem fără de care imensa clădire, altă dată un furnicar, nu era decât un uriaș inert. Pustiu…
Echipa de la UPU „Sf. Spiridon” Iași a ajuns la Suceava pe 26 martie. Noi, pompierii militari, am fost acolo și am făcut tot ce a fost cu putință pentru ca activitatea Unității de Primire Urgențe Suceava să fie reluată. Câțiva dintre colegii și voluntarii noștri inimoși au făcut parte dintre cei care au redeschis UPU și au fost aplaudați la scenă deschisă. Nimeni nu are idee cât de greu a fost… Câte sacrificii s-au făcut…
Apoi, au început din nou să cadă rând pe rând medici, asistente, ambulanțieri, și am fost nevoiți să preluăm și parte din misiunile SAJ pentru transportul bolnavilor sau suspecților… Ne-au sosit în sprijin camarazi de la alte ISUJ-uri – Botoșani, Bistrița-Năsăud, Mureș și Maramureș, care ne-au ajutat să facem față tuturor solicitărilor, iar populația să resimtă cât mai puțin șocul suferit de sistem. În tot acest timp, ne-am „luptat” și cu alte misiuni, dar mai ales cu incendiile, care au fost parcă mai multe ca oricând, fie că mistuiau hectare întregi de teren și pădure, fie că ardeau casele oamenilor, și-așa năpăstuiți…
Pe de altă parte, cadrele medicale militare și voluntarii veniți de prin țară la spital, au adus speranța cu ei. Speranța că într-o zi vom vedea lumina de la capătul tunelului…
Mă uit la colegii mei și-mi spun că nu e ușor ca o mână de oameni să se lupte cu un sfert din cazurile de îmbolnăviri, la nivel național! Adevărații EROI, pentru mine, ei sunt! Colegi de suferință, cu care am înfruntat moartea cu mult înainte ca ea să poarte numele unui virus… Colegi cu care dimineața, la intrare în serviciu, ne strângeam mâinile bărbătește, insistând asupra gestului parcă mai mult, ca atunci când o faci pentru a te despărți pentru o perioadă mai lungă de timp. Și asta pentru că, undeva în subconștient, știam că seara era foarte posibil să nu ne mai întoarcem toți, la apel…
Astăzi, însă, suntem nevoiți să introducem (pe cât se poate) distanța (fizică și nu socială…) între noi. Semnalul care anunță misiunile ne dă fiori reci pe șira spinării. Nicicând, anunțarea unui incendiu sau a unui accident rutier, nu a adus atâta ușurare în rândul nostru… Însă atunci când trebuie, și a trebuit de foarte multe ori, colegii paramedici își pregătesc temeinic echipamentul. Îi ajutăm să se echipeze și ne rugăm în gând pentru ei și pentru noi. Adrenalina își face efectul, iar de acolo, totul intră în normalul de zi cu zi. Concentrarea e maximă pentru că orice greșeală costă…
Revenind la Bucovina și la suceveni, aș vrea să nu uitați un lucru! Că o mână de pompieri, ca la 13 Septembrie 1848, cu o mână de medici, de asistenți, de ambulanțieri și de alții, împreună cu care Dumnezeu îi va pomeni în Împărăția Sa, au dus o luptă inegală, pe viață și pe moarte, cu un dușman nevăzut! Închiși în cetatea Sucevei, atunci când mulți ne cântau prohodul, am ridicat încet-încet capul din pământ… Am avut și avem tot dreptul s-o facem, pentru că NIMENI nu a înfruntat ceea ce am înfruntat noi! Trebuie să dăm la o parte degetul acuzator din fața noastră și să ridicăm fruntea către Cer și să mulțumim! Trebuie să privim înainte cu nădejde și să vedem partea plină a paharului! Numai așa vom izbândi!
Mai este încă mult drum de parcurs, dar știm că suntem cei din linia întâi, cei care trebuie să reziste până la capăt! Toată lumea se bazează pe noi, pe ceilalți colegi din minister, dar mai ales pe cadrele medicale, de la care așteptăm cu toții vești izbăvitoare. Indiferent de emoția transmisă de acest mesaj sau de relevarea slăbiciunilor noastre, trebuie să înțelegeți că nu vom ceda! Scriem istorie cu toții, iar adevăratele caractere se călesc în acest foc intens. Știm că într-o zi vom putea respira din nou aerul mântuitor al libertății, răpite parcă peste noapte. Știm că atunci vom aprecia mai mult ceea ce Dumnezeu ne-a lăsat pe pământ și de care ne-am plictisit prea ușor, crezând că putem controla totul…
Închei, spunându-vă că dezideratul nostru e legat tocmai de recâștigarea libertății, amintite mai sus, chiar dacă asta înseamnă pentru mulți dintre noi să învățăm ce este jertfa…
Și cu ajutorul lui Dumnezeu, vom reuși!
Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”, a scris Alin Găleată.
