Aleșii noștri fac noi aroganțe! În timp ce românii abia mai rezistă în fața scumpirilor, deputații vor să plătească, atenție, cel mult 20 de lei pe o masă luată în incinta Parlamentului. Vorbim de două feluri de mâncare și desert. Aproximativ două mii de persoane, politicieni și angajați ai instituției, mănâncă zilnic aici, atât la restaurantul principal cât și de la cele trei bufete, acolo unde a fost mereu ieftin. Acum, însă, deputații caută prestatori de servicii care să le ofere aceleași servicii la preț și mai mic.
Potrivit contractului scos la licitație, pentru un meniu întreg, cu două feluri de mâncare și desert, parlamentarii sunt dispuși să plătească maximum 24 de lei, cam 5 euro. În contract sunt trecute produse specifice. De exemplu la felul principal vor supe, ciorbe, aperitive calde, iar la felul doi friptură cu salată. Mai mult, deputații scriu clar în condițiile licitației: mâncarea să nu se repete decât de două ori pe săptămână. Sfidarea lor depășește orice limită: au pretenții și când vine vorba de atmosfera din restaurant. Vor tacâmuri și veselă de bună calitate, iar fețele de masă trebuie să fie din materiale naturale.
Sincer, dacă v-ați da interesul să faceți ceva și pentru această țară, nu cred că ar avea nimeni nimic de comentat. Însă ne serviți doar circ fără pâine, iar poporul flămând s-a săturat să primească doar firimituri care cad de la masa voastră.
Ați văzut dezvăluirile de ieri, despre abuzurile cumplite care se petrec în căminele de orfani din Teleorman. Este cumplit că toate, dar absolut toate autoritățile statului, de la cel mai mic nivel, până la ministere și Avocatul Poporului, nu fac altceva decât să mușamalizeze nenorocirile pe care le suferă acești copii, prunci și așa loviți cumplit de viață.
Dragii mei, noi nu vom înceta, oricât ar vrea alții să ne forțeze să devenim muți, să strigăm durerea acestui popor. Dureri sunt multe, trebuie să le recunoaștem deschis și să luptăm ca să eliminăm putregaiul care a îmbolnăvit România. Doar așa ne facem bine.
Stimați români, trebuie să nu mai fim surzi și orbi la plânsul celor de lângă noi. Așa cum ne învață părintele Efrem Filotheitul, „Iisus ne-a cerut sa luăm aminte la milostenie și a osândit milostenia ostentativă, făcută din mândrie. Toate lucrările și reușitele noastre dobândesc valoare doar prin ea. Dar iubirea este și discernământ, care la rândul lui este o artă.
Dacă nu învățăm arta iubirii, nu vom știi să iubim. Iubirea trece cu vederea capriciile fratelui, îi iartă greșelile, îi suportă scăpările, cedează la invidie, ignoră ironia, risipește suspiciunile, nu ia seama la înjurături, nu osândește și nu bârfește. Ea acoperă toate lipsurile într-un mod nobil și cu larghețe sufletească. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul, glăsuiește Sfântul Pavel. Iubirea, prin simplitatea și sinceritatea ei, nu știe ce este răul, este curată și limpede ca apa cristalină a unui lac pe care n-o tulbură niciun val sălbatic, de răutate și viclenie. Omul iubirii este cel mai mare învingător în lupta duhovnicească. El biruiește prin zâmbet și bunătate și, dacă în alte situații cedarea este înfrângere, prin iubire ea devine biruință.
„Prin iubirea de oameni învingem”, ne spune Sfântul Grigorie Teologul. Iar trofeele iubirii sunt strălucitoare, iar coroana iubirii de oameni este neprețuit de scumpă. De altfel, să nu uitam că orice iubire mare este una răstignită. Ea urcă cu noblețe pe toate treptele Golgotei, simte durerea, ca Cel care a suferit pe cruce. Orice dăruire este o jertfă care are valoarea ei.
Iubirea se poartă cu bunătate și cu cel înfometat, cu cel însetat și străin, disprețuit și închis, dar și „cu tot sufletul îndurerat”. Cineva a zis: „Durerea din lume este atât de mare, încât dacă ai vrea să aduni lacrimile care se scurg în fiecare zi din ochii oamenilor, te-ai afla înaintea celui mai mare fluviu de pe pământ”. Iubirea nu înseamnă doar să te bucuri cu cei ce se bucură, ci și să plângi cu cei ce plâng.
Dacă fiecare stat are imnul lui național, creștinismul are Imnul Iubirii”. Frumos și-a încheiat discursul acest mare duhovnic al ortodoxiei. Vă invit și eu să cântăm împreună imnul iubirii, iar acesta să fie motto-ul care să stea la baza României suverane!
Un editorial semnat de Alexandra Păcuraru și Adrian Dragomir
